V-am mai povestit despre Light into Europe, colaborarea mea cu ei si evenimentele facute pentru a ii ajuta. Ubisoft, locul meu de coroporatist, primeste voluntarii cu catelul la servici, in timpul programului. Asa ca, de ceva vreme, avem multi catei care se plimba cu voluntarii lor prin sediu. Dar avem si mai multi catei care au nevoie de voluntari, deoarece “productia” de puppies a crescut simtitor din iarna – cateaua de noastra de monta a nascut 9 pui deodata.10363391_931555203563469_4500214794341604057_n

Nu vreau sa va scriu eu cuvinte mari aici despre cum e sa ai grija de un caine care va deveni caine ghid pentru nevazatori si nici nu cred ca pot sa exprim in cuvinte foarte clar pentru voi ce inseamna pentru un om cu un astfel de handicap sa aiba un companion, un prieten si un sprijin de incredere pentru momentele dificile cand trebuie sa faca lucruri simple, cum ar fi sa traverseze strada sau sa ocoleasca o groapa. Acum cateva saptamani am trecut prin Targoviste si, total intamplator, am vazut unul din cateii de care am avut grija conducand un nevezator pe strada. Am avut lacrimi in ochi. Am si acum. De abia in acel moment am inteles. Am inteles ca nu e un chin sa te opresti la fiecare bordura. Nu e un chin sa te rogi de catel sa faca “sit” la fiecare trecere de pietoni. Nu e un chin sa exersezi comanda “wait” si “stay” de 45 de ori pe zi. NU. Astea sunt gesturi nobile, care eventual vor ajuta un om sa faca activitati care noua ni se par normale. Buddy

Daca vreti sa va implicati in acest program, lasati-mi un mesaj. Aici, in comment, pe pagina de facebook sau direct pe mail. Avem nevoie de ajutor, pentru ca vrem la randul nostru sa oferim ajutor.

Mai jos gasiti cateva testimoniale.

Ne-a scris si colegul nostru Cezar Vârtosu cateva cuvinte despre experienta lui cu Bryony, in stilul lui delicios.

“Salut, mă numesc Vîrtosu Cezar şi mă consider un iubitor de animale. Mă rog… nimic next gen, cum sunt anumiţi oameni care îi vezi la super market, la raionul cu mâncare pentru căţei, şi prinzi o frântură de discuţie de genul “… mai ales când se uită la mine,cu ochişorii aia de mărgele şi blăniţa că pâinea nedospită…”. De asemenea îmi plac câinii de un plafon rezonabil. Nu câinii pitici sau de tip conductă, nu. Câine care să fie mai înalt de genunchi şi al cărui lătrat să bage spaima în colindători, asta e targetul meu.

Am avut un câine, o căţea lup, mare, neagră şi iubitoare. Nu avea probleme la cap, cum am auzit că au alţii nenorocul. Nu, Emma mă trăgea cu sania, dormea cu mine în pat şi plângea când mă certam cu ai mei. Am crescut alături de ea şi nici nu mi-am dat seama când am depăşit-o. Eu am crescut în continuare, iar Emma a rămas acolo în fundal: un câine bătrân, o prezenţa fadă. Apoi s-a stins deodată, fără avertisment. A încetat să fie. A fost o lovitură îngrozitoare pentru familie, urmată de un val seismic de regrete.

De aceea nu am fost foarte motivat să iau un câine în adopţie, oricât de temporar ar fi fost. Dar cum noi oamenii suntem salate de sentimente contradictorii, la un moment dat am păşit în gol.

Am luat-o pe Bryony, o căţeluşa neagră de 7 luni şi hai cu ea acasă. Săraca, mă gândeam eu, nu ştie în ce iad de oameni leneşi intră. Dar cumva, optmismul tacit al câinelui, mi-a dat şi mie o măsură de linişte sufletească. Şi dăi şi cară la cutia cu mâncare, fă-i setupul acasă şi pune-ţi mâinile în sold admirându-ţi opera: câinele bea apă din castronul pus în colţul camerei. Pac, bifezi “Check” la nota mentală.

Câinele în casă era un munte de zen, stă pe ici colo, se plimbă, venea cu tine. Perfect. Ce nu e perfect este că nu plânge să o scoţi afară aşa că îţi trebuie iniţiativa aici. Am scos-o de câteva ori la tot soiul de ore inumane şi tot mi-a făcut în casă. Am ştiut asta când m-am trezit pe la 8 şi se auzeau nişte bătăi de coadă năprasnice în parchet. A două bifa mentală.

Weekendul s-a scurs repejor, şi am intrat într-o mică vacanţă unde eram aşteptat la reşedinţa de la ţară, pentru cel puţin o săptămâna. Aveam de ales între a lasa căţeaua la Ubi sau să o iau cu mine. Ca un om hain ce sunt, m-am decis să o iau cu mine, să nu sufăr doar eu statul la ţară. Ore mai târziu, eu cu căţeaua de gât, saream prin trenuri şi maxi-taxi-uri. A fost de pomină: călduri ca pe Marte şi drumuri de sute de kilometri. Bryony a dat dovadă de munţi de stoicism, dormind toate drumurile, lăsându-mă pe mine să mă iau în gură cu controlori de bilete extra zeloşi si sa fac conversaţie cu taximetrişti experţi în “crescutu’ potăilor”.

Familia mea, încă sub umbra Emmei, a primit-o cu braţele deschise. A fost o frenezie generală din partea tutorora. Bryony dădea ture de grădină cu 75 km pe oră scoţând toate legumele din pământ, maică-mea plângând încet de fericire şi taică-miu dând din cap aprobator “Lasă tată, că roşiile oricum erau prea în umbra nucului, şi nu ieşeau la timp.”

Cele mai plăcute momente au fost când am urcat dealurile şi pădurile de la marginea satului, Bryony trăind visul câinelui român. A fugit prin toţi boscheţii, s-a frecat de toate goriciunile de pe jos şi a căscat ochi plus mirosit la toate jivinele în afara gardurilor.

Noapte de noapte a dormit lângă patul meu şi într-un timp foarte scurt a devenit un element în ecuaţia familială: un vârtos.

Momentul plecării a fost singurul moment de cumpănă în această aventură. În dimineaţă respectivă, tata era în curte, cu ochii umezi şi îi punea mâna pe cap ca la copii.

Cred că într-un final, experienţa de a creşte un câine are atâta însemnătate câte sentimente sunt legate de experienţă. Pentru Vârtosi a fost un prilej de elegie şi o privire înspre trecut. Mulţumim frumos. “