Toamna. Printre culorile ei atat de diferite si atat de deosebite de alte anotimpuri, pe langa copacii cu frunza groasa de un verde palid, incep sa cada niste fructe uitate de oameni. Rar le gasim prin rafturi de supermarket aduse din Egipt sau alte tari “cocotiere” (in sensul culinar desigur), din ce in ce mai rar in piete si cateodata, la cate un colt de strada, o maicuta cu basma trasa pe ochi te indeamna sa iei cateva gutui “sa le coci pe cuptor maica”.

Ma aflam cu treburi “importante” zilele trecute prin urbe, si am trecut pe trotuar privind cu coada ochiului la o umbra. Era o umbra de femeie, cu un batic gros, negru, tras bine pe frunte pana aproape peste ochi. Era un vant naprasnic si femeia se ascunsese sub tejgheaua unui magazin de ziare dezafectat, iar mainile crapate munca le ascundea sub sort. Avea in fata, pe caldaram, o folie pe care asezase cateva fire de praz, ceva telina, flori de ceai, niste ceapa mica si o gramajoara de gutui galebene, aurii, cu puf pe ele. Am trecut nepasator, gandind la ale mele, si m-am oprit brusc. M-am gandit ca nici un om nu ar trebui sa isi traiasca asa batranetea – in frig, cu ochii plansi, cu basmaua gaurita, incercand sa vinda la trecatori ceva de prin curte pentru a achita vreo dare sau pentru o bucata de paine. M-am intors si, chiar daca nu aveam nimic in plan, am cumparat de la femeia asta toate gutuile. S-a bucurat mult cand i-am zis ca le vreau pe toate si mi-a multumit cu bucurie in priviri.

O perioada gutuile au stat in plasa in care le cumparasem. N-avem planuri cu ele, poate doar sa le las in cuptor la copt vreodata. Dar in ziua in care le-am scos din plasa, le-am vazut, le-am mirosit, am taiat o feliuta dintr-una pe care am gustat-o, mi-am adus aminte o mancare veche, simpla, de om de la tara care foloseste tot ce are in jurul casei. O mancare cu parfum de toamna, o mancare care se face afara, in bucataria “de vara” pustie acum din cauza frigului.

Daca vreti sa simtiti miros de toamna si de bunastare, luati niste gutui de la piata, le spalati bine de puf, le taiati felii si le prajiti bine in unt. Nu strica daca le prajiti mai tare (nu scrum, dar cat sa se innegreasca si sa se caramelizeze la suprafata).

Cat timp prajiti gutuile, faceti cuburi un piept de pui si presarati pe el sare si amidon, apoi lasati-l asa pana sunt gata gutuile. Puiul va intra si el in tigaie, la prajit, iar amidonul va ajuta la rumenire dar si la ingrosarea sosului. Dar pana la pui, aveti grija de gutui: le prajiti in transe mici si la foc mare. Pe masura ce se prajesc, puneti feliile intr-o oala care sa reziste la cuptor. Una de lut e buna.

In aceiasi tigaie prajiti apoi puiul pana se caramelizeaza frumos pe toate partile, apoi, cand puiul e frumos pe toate partile, adaugati ceva supa de pui. Daca n-aveti supa de pui merge si apa, dar nu-i totuna.

Ati pus si puiul in oala langa gutui cu tot cu lichid? Bun. Atunci in tigaia curata puneti o cana de zahar si lasati pe foc pana se caramelizeaza. Adaugati rapid doua cuburi de unt si ceva lichid (poate supa de pui poate doar apa) si turnati caramelul asta lung in oala peste pui si peste gutui.

Lichid cam trei sferturi in oala sa aveti, apoi la cuptor cu ea vreo 25 – 30 de minute, la foc mediu, sau pana cand simtiti ca nu mai puteti respira in casa de miros de gutui coapte, caramel si pui copt.

Abia atunci scoateti din cuptor, dati capacul la o parte si si savurati in boluri mici, sa ajunga la toti si sa ramana si pentru alte zile, aceasta bucatica de gastronomie simpla, romaneasca, fara ifose si pretentii. Cred ca mancarea asta, printre multe altele, este un omagiu adus toamnei, este multumirea unui an de munca grea in asteptarea unei ierni cu liniste, sobe indesate cu lemne si, de ce nu, cateva gutui uitate prin beci si puse la copt pe marginea plitei.

Sa va fie bine!