Sa va zic cum sta, dupa mintea mea, treaba cu mancarea.
In afara de momentele in care mananca pentru ca ceva este extraordinar de bun si pofta nu poate fi tinuta in frau si simte ca nu poate sa se opreasca chiar daca este satul, omul mananca, in general, de foame. Asta inseamna ca in acele momente, desfatarea simturilor adusa de un anumit preparat sau de un amestec de mirosuri, gusturi si texturi deosebite, cade oarecum pe locul doi.
Nu zic acum ca daca ne e foame trebuie sa mancam mancare proasta. Desi multi s-au obisnuit ca mancarea de foame sa fie, in general, de proasta calitate, ba chiar de multe ori sa nu intre, dupa unele standarde, la categoria mancare, eu militez pentru foame potolita cu acele mirosuri, gusturi si texturi de care vorbeam mai sus.
Dar, nu pot sa nu ma revolt in momentul in care intru intr-un local pentru a manca, fie el numit bistro, carciuma, restaurant, berarie, pub sau oricum vreti sa-i spuneti, si plec de acolo gandindu-ma ce sa fac de mancare cum ajung acasa, sau care e cea mai apropiata decenta shaormerie.
Aici poate imi vor sari acei oameni in cap care spun ca „pentru a fi sanatos de la masa nu trebuie sa te ridici satul”. Serios? Pai atunci de ce m-am dus la restaurant? Ca puteam sa rabd de foame si fara sa platesc farfuria aia.
Asa ca, domnilor patroni, carciumari, bucatari, chefi si cum v-o mai fi chemand, ganditi-va putin ca voi ati fi in locul clientului. Ba chiar faceti un exerciu, chiar si de imaginatie.
Ganditi-va ca voi v-ati asezat la masa si ati comandat o portie de gnocchi si ati primit 6 guguloaie minuscule din spanac amestecat cu cartof alaturi de o lingura de smantana marca aia ieftina, de la Metro. Si apoi, scoateti din buzunar niste bani si lasati-i acolo. Plus bacsis.
Mergeti apoi in bucatarie, munciti pana seara tarziu si apoi mergeti din nou la masa si cereti o portie de paste. Si vedeti cum va simtiti cand invartiti de doua ori furculita in farfuria aia mare si eleganta cu gaura in mijloc si brusc portia de macare s-a terminat. Scoateti din nou banu, cu generozitate (ca doar au fost AOP, adica cu usturoi, ulei si ardei iute, ceva fin), si lasati-l acolo pe masa. Si nu va mai uitati dupa rest, ca bacsisul e la fel de normal ca spaga.
Si apoi mergeti la loc in bucatarie si ganditi-va, va rog, cam cat ar fi fost deranjul financiar al patronului daca aveati o smantana buna si cateva guguloaie in plus pe farfurie. Nu cred ca tragea carciuma spre faliment si omul pleca satisfacut acasa. Sau daca la pastele alea mai fierbeati 100 de grame in plus, ca tot marca aia „buna, aproape moca” sunt. Si, poate (cer oare prea mult???), la ultimul drum la supermaket gaseati si o rasnita de piper? Ca daca tot murdariti marginile farfuriei cu praf negru, macar sa aduca putin la miros cu piperul.
Sa mai zic de salate servite in farfurii cat o scrumiera? De legume la gratar cu 4 felii de legume la portie si o juma’ ceapa carbonizata? De portii de sarmale cu 3 sarmale cat un deget de virgina care stau falnice pe o lingura de mamaliga? De supe creme care stau pe fundul unei farfurii cu un „soare” de gran cucina chinuit stangaci de un ajutor de bucatar venit in practica?
Domnilor bucatari, chiar nu vreau sa mananc numai acasa. Dar in ultimul timp sunt din ce in ce mai dezamagit.
Si inca n-am spus nimic de calitate….
