Am incercat de o vreme incoace sa ma apuc de aceasta postare,  dar mi-a fost greu sa incep pentru ca am simtit ca nu am suficiente cuvinte pentru a exprima avalansa de sentimente si emotii care ma incearca de fiecare data cand merg pe munte. De data asta, tura pe munte a fost una grea, mai grea decat de obicei dar si mult mai frumoasa si plina de lucruri frumoase.

Nu va tin prea mult de vorba si intru direct in poveste.

Am plecat spre munte

Asadar, sa incepem cu povestea. Ca fiecare poveste frumoasa, ea incepe dimineata devreme, odata cu rasaritul. Soarele are putere dimineata devreme si il simti lovind in retrovizoare sau batand crestele muntilor. Asta te face sa uiti ca este mult inainte de ora ta obisnuita de trezire si stii sigur ca ai o zi lunga in fata.

Fiind dimineata, drumul e liber iar lumea e vesela. Ne oprim la o cafea, sau sa luam cate ceva pentru drum si intalnim oameni fericiti ca noi.

Pe drum voia buna ne insoteste chiar daca suntem multi in masina care ne-a dat cateva emotii la unele curbe. Dar important este ca ne reunim si cu partenerii din alte directii si incepe „aventura”.  Bagaje, multe bagaje, corzi, pioleti si fiare de toate natiile sunt bagate in rucsacii care parca sunt plini cu pietre cand incercam sa ii ridicam de jos.  Organizare spontana si in 10 minute suntem pregatiti pentru prima parte a drumului pe care o facem cu o masina. Chiar si asa este greu pentru ca zapada este necalcata si nu incapem toti in masina.

Cu cateva emotii la curbele mai stranse, cu motorul turat la maxim in zonele cu zapada afanata, cu toti cei 170 de cai marca Navara pusi la treaba in urcarile mai abrupte, ajungem si la locul de descalecare. Este seara deja si mai avem de urcat cateva ore bune prin zapada necalcata pana la locul unde vom innopta, cabana Negoiu. Asa ca rucsacii in spinare, doua poze rapide si la deal ca e de „bagat”.

Dupa 3 ore si un pic ajungem. La cabana e frig si becul palpaie timid. Asa ca este impul pentru un ceai cald in camera si o ciorba fiarta in sala de mese.

Ne retragem repede, dar nu la somn ci la povesti ca nu ne-am vazut de mult si sunt multe de zis, de vorbit si de glumit.

La un moment dat, dupa multe cani ciocnite si dupa ce focul din soba s-a stins, ne culcam pentru ca urmeaza

Prima Zi.

Norii erau undeva jos, soarele era sus, asa ca am stiut de la bun inceput ca va fi o zi frumoasa.

Prima destinatie – Serbota. Cumva am pornit optimisti la drum, dar stiam ca nu vom ajunge la destinatie. Zapada de aproape 2 metri ne facea sa mergem incet si fiecare pas era calculat, altfel ajungeai ingropat pana la brau. Asa ca am pornit usor.

Si am urcat …

Si am urcat …

Si am tot urcat …

Iar din cand in cand ne-am oprit sa privim in jur.

Creasta Serbotei si Custura Saratii (parta dintre Varful Serbota si Varful Negoiu) ne-au facut sa ne oprim si sa stam minute in sir sa admiram bogatia si puterea naturii.

Am facut cateva poze, ca sa nu uitam, si am pornit din nou la deal.

Abia cand soarele a schimbat culoarea crestelor ne-am dat seama ca trebuie sa ne oprim, sa multumim vremii si muntelui pentru o zi incredibil de frumoasa si sa ne intoarcem inapoi la cabana.

Aici ne astepta o masa rapida, verificarea echipamentului, un dus fierbinte si un somn bun, pentru ca a doua zi urma sa plecam dis de dimineata.

La Gheata

Ne-am trezit destul de devreme si parca a durat o vesnicie pana sa ne dam jos din paturi. Am polemizat mult despre ce traseu e mai bun, unde ne putem ascunde de avalansa si cum putem evita orice pericol. Ne-am decis intr-un final sa pornim prin vale pentru a ajunge la obiectivul cascadei noastre, respectiv o cascada inghetata de pe Valea Serbotei pe care vroiam sa o escaladam.

Dimineata a inceput bine, cu soare si liniste, iar dupa un mic dejun rapid am iesit afara la cateva poze si am pornit pe traseu. 

Dar asa cum se intampla de obicei la munte, in Valea Serbotei a inceput un frumos viscol, cu mici particule de gheta care te loveau in fata ca niste alice.

Un contrast interesant intre locul unde ne aflam noi si vremea din vale. Jos era soare si pace, iar noi ne luptam cu viscolul.

Din fericire natura a vrut doar sa ne sperie putin, sa ne anunte ca trebuie sa fim vigilenti, si apoi si-a chemat viscolul acasa si ne-a lasat in pace sa ne urmam aventura. Dupa cateva ore de urcare sustinuta, am ajus la baza cascadei.

A urmat pregarirea si echiparea pentru escalada. La prima vedere pare destul de simplu: iti pui hamul, tragi coltarii peste bocanci, verifici carabe si pioleti si pornesti. Dar cand toate astea se fac in zapada, cu mainile inghetate, cand de sus mai vine si cate un spulber de gheata, totul se complica.

Dar dupa o jumatate de eram cu toate puse la punct. Planul stabilit, stiam cine este cap de coarda sa puna asigurarile, cine urmeaza, cine isi asteapta randul. Si am pornit la deal. Intai Sorin, urmat de Romica, si apoi restul gastii, pe rand, militareste, cu atentie la fiecare pas.

Usor usor am ajuns si la prima regrupare, unde am facut baza, urmand sa continuam ascensiunea pe portiunea cea mai lunga a cascadei.

Si tot asa, pe rand, am urcat si coborat de mai multe ori, cu mainile inghetate inclestate pe manerul pioletilor, cu picioarele infipte bine in gheata, oprindu-ne din cand in cand sa aruncam cate o privire in vale la cabana care ne pazea din soare.

Nici n-am simtit cum a inceput sa se lase seara, semn ca este timpul sa ne intoarcem la cabana. Inca o catarare rapida, un sandvis inghetat la baza cascadei, si retragerea.

O cana de vin si o tuica fiarta, urmate de o masa „cu de toate” au incheiat o zi prea frumoasa si prea scurta.

A doua zi ne-am trezit cu greu. Oboseala dar si gandul de a pleca de acolo ne-au facut sa mai zabovim in sacii de dormit. Am strans echipamentul si am pornit la vale. Ne-am luat la revedere de la crestele inzapezite, de la cabanier si de la paznic, si am pornit spre casele noastre din orasele noastre gri si neinteresante, lasand in urma creste inzapezite cu promisiunea unei reveniri cat mai rapide.

Am ajuns si la sfarsitul povestii iar acum ma simt indatorat si simt ca trebuie sa multumesc.

Lui Beni pentru ca a riscat si m-a luat cu el chiar daca stia ca nu am experienta in astfel de ture si lui Romica pentru ca mi-a imprumutat betele lui si coltarii cand aveam cea mai mare nevoie de ele.

Lui Belize pentru ca a condus si ne-a dus pe toti pana la baza traseului prin zapada afanata.

Lui Sorin pentru povestile frumoase, pentru spiritul lui optimist si pentru noua prietenie legata.

Lui Teo pentru fotografii, pentru vorbele „de duh”, pentru sfaturile de optimizare a spatiului din rucsac si pentru caterinca si zambetul care il insoteste mereu.

Va multumesc tuturor pentru o tura minunata.

Voie buna!